Citesc, încă mai citesc, ce se scrie, postează în „media” de la noi (evident, cât pot, omenește vorbind). Și nu încetez să mă minunez de spectacol. Să ne înțelegem: de ceva vreme, „media” nu înseamnă doar ceea ce știam, adică ziare, reviste, posturi radio-tv „tradiționale”. Azi, „mass-media” e aproape orice mijloc de comunicare în masă. Destul de probabil, „online”-ul bate cam tot (în privința audienței), dar nu asta vreau să vă atrag atenția astăzi. Ci despre debandada globală a comunicării publice. Poate, „conspiraționiștii” ar spune că nu e nicio debandadă, că totul e „programat” să fie așa. Alții, mai „moderați”, ar cere, totuși, o reglementare a spațiului comunicațional. Cum mai poți, tot omenește vorbind, să îți dai seama de validitatea (din perspectiva adevărului) unei „știri” sau alta, a unei postări sau alta. S-a vorbit, scris mult despre „post-adevăr”. Epoca în care am trăi, fără să ne dăm seama. O eră în care, de fapt, adevărul nu mai contează. Adevărul, așa cum îl știam. Adevărul, în „logica” asta, e al fiecăruia. Firește, nu mai funcționează noțiuni gen „bine”, „rău”, „fals”, „adevărat”. Prin raportare la adevăruri universal valabile, de pildă. Ciudat, foarte ciudat: adevărul meu poate fi diferit de adevărul tău într-un context obiectiv. Opinia, subiectivă prin excelență, a ajuns „regele” comunicării. Argumentarea nu mai are niciun fel de importanță. S-a schimbat, să zic așa, softul gândirii. Tema e faină (mă rog, cel puțin pentru mine) și dă socoteală și de imensul scandal al cunoașterii. Dar, să las „finețurile” pentru o altă întâlnire la rubrica de față. Când, bănuiesc, vă așteptați să-mi exprim opinii. Cu cine voi vota la alegerile prezidențiale, ce cred despre recalcularea pensiilor, despre problema apei în Zalău (și nu numai), despre traseismul politic, despre războaiele PSD-PNL, despre minunata campanie electorală… Asta e, nu am ce face! Dacă scriu la ziar. Oare mai sunt ziarist?…
Sursa: Magazin Sălăjean
