Între două dealuri, pe pășune, la hotarul satului Mălădia, există o fântână cu un izvor nesecat. I se spune Fântâna Menului. Sau cum mi-a spus o femeie, Emilia, pe care am întâlnit-o în sat, fântâna lu’ Menu lu’ Morutu. La fântâna asta dintre două muchii de deal, pe vremuri, zic bătrânii satului, venea un mare luptător, care poposea aici să se odihnească. Luptătorul ăsta vestit de pe vremuri, se pare, nu era nimeni altul decât Menumorut, unul dintre primii voievozi români consemnați în istorie. De ce i se spune Fântâna Menului și nu Fântâna lui Menumorut? Asta se întreba și Vasile Vetișanu, în a sa carte despre Șimleu. În mod firesc pentru cineva a cărui curiozitate bate până hăt-departe, am luat drumul Mălădiei, să văd la fața locului despre ce e vorba. Nu că aș fi putut găsi cine știe ce rămășițe ale istoriei ori să fi aflat cine știe ce informații, că a trecut atât de mult timp de atunci, încât cine să mai știe? Dar, măcar așa, ca să văd fântâna asta cu izvor nesecat.
La Mălădia, prin altă Mălădia, care, de fapt, nu-i Mălădia
Deși poate părea de neînțeles intertitlul de mai sus, nu-i. Cum așa? Păi, să vă lămuresc. La 15 kilometri de Șimleu Silvaniei, cum treci de Uileacu, la marginea drumului apare o pancartă pe care scrie mare, să se vadă, Mălădia. Și, până să apuc să îmi dau seama că sunt în Mălădia, am și trecut de sat. Ori, cel puțin, o altă pancartă de la marginea drumului îți dădea de înțeles asta. Așa că am întors mașina și am mai dat o tură prin Mălădia, care, ce să vezi, s-a terminat la fel de repede ca atunci când am venit din sens opus. Adică, tot cu privirea când în stânga, când în dreapta, după oareșce drumuri laterale, care să mă ducă către fântâna cu pricina, hop, am ajuns din nou la pancarta de la capăt de sat. ”Nu se poate, doar scrie mare că asta-i Mălădia. Cum să fie asta tot, unde-s drumurile către dealuri, către pășune?”, m-am întrebat cu voce tare, și am mai dat o tură, trecând pe lângă mașina poliției, care stătea de veghe, poate prinde ceva șofer care merge mai repede decât e voie. Nu știu ce s-or fi gândit ei, văzându-mă cu privirea când la dreapta, când la stânga, numai în față, la drum, nu, însă, sigur, eu eram pe cale să scap o înjurătură printre dinți. Ca să nu o scap, am luat la rând ulițele laterale. Adică două. Și amândouă s-au terminat, brusc, în poarta cuiva. Așa că, pentru a treia oară, am mai trecut printre cele câteva case aflate între pancartele pe care scrie Mălădia. Atâta tot că, de data asta, mânat de curiozitate, am mers mai departe. Și, după vreo două, trei minute de mers cu 40 la oră, am văzut la stânga un drum nu de multă vreme asfaltat. Am trecut de drumul de care vă zic, nu de alta, dar bucuros că ”Aha, poate o fi ăsta drumul!”, am uitat să mai și virez la stânga.
M-am întors după vreo câteva sute de metri, acolo unde am putut întoarce mașina. Și, de data asta, n-am mai ratat drumul. Și am ajuns, trecând printr-o zonă cu peisaje superbe, într-un sat. fără pancarte la marginea drumului, fără nimic care să-ți spună unde ești. Mai mult ca sigur, asta înseamnă că sunt în Mălădia. Cea adevărată. Cealaltă Mălădia, marcată ca atare pe drum, și prin care am trecut de trei ori, nu e Mălădia, ci Sorușa. Sau, cum spune Emilia, femeia pe care am întâlnit-o în sat: ”Aceie-i Sorușea. Așe-i zâce”.
Fântâna Menului. Sau Făntâna lui Menumorut
Am găsit fântâna acolo unde mă așteptam să o găsesc, conform informațiilor pe care le-am primit de la Iasmina, voluntar la Centrul de Informare și Promovare Turistică din Șimleu Silvaniei, acolo de unde-mi încep toate peripluurile din zonă. Acum vreo două luni, auzind că are cunoștințe în sat, am rugat-o să afle ce și cum. Iar informațiile primite de la ea mi-au făcut căutarea mai ușoară, indicându-mi zona în care trebuie să caut. Altfel, cine știe pe unde ajungeam.
Că fântâna e veche, e ușor să-ți dai seama. Evident, nu e de pe vreme alui Menumorut, doar izvorul care alimentează fântâna e același. Și chiar dacă ți-ar da impresia că e o fântână oarecare, nu-i. Lemnul vechi al cumpănii, felul oarecum strâmb în care ți se înfățișează privirii te duce cu gândul că locul ăsta are ceva. O poveste. Una legată de ochiul de apă din interiorul fântânii.
Nu știu dacă izvorul e, așa cum se spune, nesecat, și nici n-am băut din apa fântânii, nu de alta, dar era cam tulbure, așa că mi-am pus setea în cui. Însă i-am dat ocolo. De multe ori. Și de fiecare dată parcă mai apărea câte un crâmpei de poveste, chiar dacă asta s-a datorat, într-una din dăți, fluturilor albaștri care stăteau la grămadă desupra pământului îmbibat de apa care se scurgea din halăul de lângă fântână, acolo unde, după urmele din jur, se adapă oile.
