Am ajuns la numărul 250. În anul în care am împlinit 20 de ani de apariție neîntreruptă a noii serii a revistei „Caiete Silvane”. Borne importante, fără îndoială, pentru o publicație județeană de „nișă” (totuși, cu certe deschideri naționale, nu puține) în vremuri nu tocmai prielnice pentru cultură. Le mulțumesc și aici tuturor celor care susțin drumul revistei noastre!
■ La numărul 250 pot și să anunț că protocolul pentru editarea „Caiete Silvane” a fost reînnoit pentru încă cinci ani, așadar până în 2030. Parteneri: Consiliul Județean Sălaj; Instituția Prefectului Județul Sălaj; Primăria Municipiului Zalău; Direcția Județeană pentru Cultură Sălaj; Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău; Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Filiala Zalău; Biblioteca Județeană „Ioniță Scipione Bădescu” Sălaj; Inspectoratul Școlar Județean Sălaj; Arhivele Naționale Filiala Sălaj; Cenaclul literar „Silvania” și Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj.
■ La numărul 250, hai să fim mai puțin „scorțoși” ori festiviști (am sărbătorit, oricum, cu oarece fast, 20 de ani, în februarie-martie, iar recent revista a fost premiată de Direcția de Cultură la Gala Culturii Sălăjene). Din Pleistocenul presei: o știre nu e atunci când un câine mușcă un om, ci atunci când un om mușcă un câine. Acum, „Un copil de 2 ani din India a mușcat și ucis o cobră după ce s-a năpustit asupra lui” (libertatea.ro). Așa că, am putea afirma: o știre nu e atunci când o cobră mușcă un copil, ci atunci când un copil mușcă o cobră. Din perspectiva asta, apariția numărului de față sigur nu e o știre…
■ La numărul 250 remarc (și eu) textul, eseul-poem al lui Ion Mureșan din „Apostrof” (nr. 9/2025): „Amintirea acelor case pustii, case fără cărți, mi-a revenit în minte anul acesta când am fost la un cenaclu literar și am avut ideea nefericită să-i rog pe cei aproximativ 20 de «literați» prezenți să-mi spună o poezie pe care o știu ei pe de rost, poezia lor preferată. Ei, bine, nici unul nu știa nicio poezie, nu avea vreo «poezie preferată». Nici măcar vreo poezie pe care ei o scriseseră nu știau. Din nou am avut senzația de pustietate. Și m-am mirat și întristat, căci eu nu înțeleg cum poate trăi cineva fără să aibă o poezie, una cât de mică, în el. Dar cum inițiativele mele nu s-au bucurat niciodată de prea mare succes, mă aștept ca nici cuvintele acestea să nu aibă alte ecouri decât niște blânde ironii și refuzuri”. Dacă așa stă treaba cu „literații”, oare cum o fi cu cei care nu au pretenția că scriu literatură? Fără nicio urmă de ironie, dragi cititori ai revistei „Caiete Silvane” (nu din categoria amintită mai sus), care vă este poezia preferată?
